Unul dintre cîștigătorii celei mai populare loterii spaniole e un român de 16 ani, Cosmin, care trăiește în Barcelona de cînd avea 5. După aflarea veștii, Cosmin își face fotografiile de rigoare – una mai ales, ”ca să mă creadă iubita mea” – e fericit, zice ”sigur le voi cumpăra cîte ceva și părinților mei”. Tatăl, român, inginer, declară: ”Cel mai important e că sîntem toți sănătoși, că sîntem fericiți, că trăim într-un loc frumos și că avem vecini buni”.
Dacă ar fi zis doar partea cu sănătatea, tatăl lui Cosmin ar fi fost un bun român, nici nu mi-ar fi atras atenția. E o filosofie general acceptată în România că ”sănătatea e mai bună decît toate”. Ba chiar că e mai bună decît orice, că e exclusivă (și obsesivă, cu greu se pot găsi oameni mai obsedați de sănătate decît românii, obsedați la modul maladiv, ipohondru și non-adaptativ, pentru că obsesia nu înseamnă că se duc la controale preventive, dimpotrivă). Dar tatăl lui Cosmin, în cei zece ani de cînd e rezident spaniol, s-a schimbat. Zice de fericire, e adevărat, după sănătate, dar zice. Zice de locul în care stau și mai ales, un lucru cu totul special, zice și de vecini. Vecinii prietenoși au devenit un indicator de viață bună. Tatăl lui Cosmin e pe cale să devină, cred, unul dintre acei români schimbați, alterați în fondul lui românesc de trăitul în Spania, nu-l văd bine în vacanțe, printre rubedeniile autohtone, vorbind despre fericire și mai ales despre vecini. Un om, adică, ce nu se mulțumește cu sănătatea, nu se închină ei și atît. Un ciudat.
Cînd sănătatea devine obsesie, tinde să disloce, ca într-un proces tumoral de înlocuire de spațiu, orice altceva, pînă cînd restul vieții se transformă într-un fel de vid sau într-un dezastru. Am văzut mulți români perfect sănătoși (sau rezonabil funcționali) mult mai nefericiți decît un străin care duce pe picioare un cancer. În satele românești, de altfel, încă e ”rușine” să spui că a murit de această teribilă boală, ca și cum ar fi o entitate de sine stătătoare, un parazit atras de cine știe ce defect sau slăbiciune rușinoasă ale pacientului, uneori un tabu lingvistic, dacă-l zici, îl faci sau dacă arăți prin gesturi unde, în corp, l-a lovit pe cutare nenorocirea, cineva iubitor îți zice repede, nu mai arăta și bate în lemn. Eu însămi, ani și ani de zile, am zis și am crezut că cel mai frumos cadou pe care-l poți primi e un set de analize perfecte. Pe care, de altfel, cît am trăit în România, înconjurată de medici – prieteni sau rude – , nu mi le făceam. Nici ei nu și le făceau. Un cerc vicios, condimentat cu anecdote, în registru semantic specializat și frisonant: își făcea analize la fiecare șase luni și a murit în trei de o neoplazie fulminantă etc.
Prima dată cînd a trebuit să-mi fac o investigație în Spania, cu anestezie generală, a fost, cred, momentul de răscruce. M-am trezit, încă amețită, am dat să mă ridic în capul oaselor, o asistentă s-a repezit imediat și m-a pus la loc, am văzut-o cum s-a uitat în sus la monitorul frecvenței cardiace, probabil fusese ok cît dormisem și crescuse brusc cînd devenisem lucidă, probabil presiunea arterială era și ea pe culmi. Obligată să stau culcată, îmi roteam ochii scoși din orbite după medic, să vină să-mi spună (un fel de ”să vie mamița”, dar asta o zic acum, autoironia atunci mi s-ar fi părut o cruzime!). Să vină să-mi povestească cu amănunte, poate chiar cu metafore, așa cum eram eu obișnuită din patria-mumă, ce am. Ce a găsit. Prin cap îmi umblau toate comparațiile sinistre pe care le cunosc dintr-o viață de ascultat descrieri amănunțite de boleșnite, era cît o portocală, îi crescuse cît o… Cunoașteți genul. Ți se face părul măciucă și totodată ți se și umple sufletul de un fel de satisfacție morbidă atît timp cît nu e vorba despre tine. Ore și ore de asemenea povești am auzit pînă la 35 de ani, în cele mai selecte grupuri, în cele mai rafinate societăți bucureștene. Medicul, bineînțeles, n-a venit, minute lungi care mi s-au părut ore.
Ținută în poziție culcat de asistenta vigilentă, mă perpeleam fără cuvinte. Pe targa alăturată era o femeie măruntă, bătrînă sau poate doar emaciată de boală, arăta rău în orice caz, foarte rău, trei luni maxim – i-aș fi făcut la moment un pronostic a la roumaine! Și totuși, culmea, era ea cea care se uita la mine cu un fel de milă, cu un fel de amabilitate. Văzîndu-mă cum mă zbat și cum mă foiesc, între fire și cabluri, căutînd din ochi medicul care nu se prezenta să-mi dea raportul, a zis următoarele, cu o voce pierită, dar clară:
– A, zice ea către asistentă, mie nu trebuie să-mi spuneți nimic că nu sînt medic, mie să nu-mi spuneți diagnostice. Eu atît vreau să știu: pot să mă duc mîine la piscină să înot?
Ăla a fost momentul în care eul meu românesc a fost lovit în plină figură și un alt eu, străin, a început să-și facă loc. După prima secundă de iritare, după intervalul în care, dacă n-aș fi fost țintuită acolo, i-aș fi zis mumiei să-și vadă de treaba ei, chit că nu cu aceste cuvinte, m-am calmat brusc. Sînt sigură că epifania a rămas înregistrată în monitorul cu frecvența cardiacă. Cel puțin pentru cîteva minute, am uitat că așteptam un rezultat de viață sau de moarte. Am realizat brusc cît de greșit fusese totul. Cît de greșit era însuși felul în care puneam problema, megalomania cuvintelor în sine (”de viață sau de moarte”!), lipsa de răbdare, de autocontrol, spectacolul pe care-l ofeream, chiar dacă mă abțineam totuși să ridic tonul sau să-mi smulg firele. În timp ce toți ceilalți pacienți, care trecuseră exact prin aceeași investigație, stăteau calmi, cel puțin aparent, în mine se dădeau bătăliile iadului și ceva din agitația interioară se transmitea în afară. Iar femeia asta de lîngă mine, pe care n-o interesa decît dacă se poate duce mîine la piscină… Nu, nu era o mumie și nu trebuia să-și vadă de treaba ei. Eu eram cea care trebuia să-mi văd de treabă și treaba mea nu era treaba medicilor, trebuia să-mi găsesc singură o treabă care chiar să fie a mea și acea treabă ar fi putut fi ce urma să fac a doua zi, nu în eternitatea de gust îndoielnic a ”vieții și a morții”. Trebuia să mă potelesc, să mă controlez, să fiu atentă la ce fac și să înțeleg, de pildă, că dacă monitorul începe să arate valori stabile, s-ar putea să mă lase să mă ridic și să plec mai repede, așa încît cei care mă însoțeau să nu fie nevoiți să aștepte și mai mult. Și după ce am reușit să mă extrag astfel din mizeria angoasei, să mă gîndesc la lucruri simple – cum ar fi ceilalți – la ceva ce chiar puteam controla, chiar și de acolo, de pe targa pe care eram întinsă, totul a devenit mult mai simplu.
Tatăl meu e unul dintre cei mai sănătoși oameni de aproape 80 de ani pe care-i cunosc. Sînt sigură că, la o adică, dacă facem o întrecere de 200 de metri bras, cîștigă. Îi transmit de aici că mi-ar plăcea să aud că și-a făcut un abonament la o piscină, dar, din păcate, sînt convinsă că i se va părea o idee la fel de trăznită, de ciudată și de nelalocul ei ca aia pe care i-o tot repet eu cum că trebuie să-și găsească un hobby. Sună rău de tot, sună neromânesc, sună străin, aproape cinic, sună a copil spălat pe creier de străini, a copil devenit, de atîta trăit în alte țări, total de-sentimentalizat. Auzi, să-mi găsesc un hobby… Auzi, să mă duc pe frigul ăsta să înot, trebuie să fii nebun!
Și pentru că nu sînt nebuni, românii își duc viețile la un randament cu totul inferior celui potențial. Se tem de modul de funcționare firesc, și aleg un safe-mode, unul de supraviețuire la minim, ca nu cumva să se strice echilibrul fragil al așa numitei ”sănătăți”, aia ”mai bună decît toate”. De aici și urările de sărbători, obsesiv centrate asupra aceleași sănătăți. Dar dacă sîntem sănătoși, dacă, cel puțin în acest interval al unui prezent rezonabil, să zicem, sîntem ok, ce facem cu restul? Ce facem cu viața pur și simplu? Ce facem azi? Cum ne-o petrecem? Riscăm cumva să fim fericiți? Sau să fim drepți, corecți, lucizi, exigenți? Demni, poate? Cred că răspunsul românesc, cel puțin ca medie statistică, e: nu! Nu riscăm! Stăm imobili, fără ieșit în stradă de pildă (oricum sînt toți la fel, ei, politicienii etc.), fără să facem nimic din ce ar putea afecta echilibrul fragil al faimoasei ”sănătăți”, ca și cum ar fi un bibelou de cristal, o păzim ca pe moaște, ne închinăm la ea, facem gesturi apotropaice (nu eficiente) și ne aștepăm la ce e mai rău, căci se știe, îmbătrînim, totul se degradează oricum (viața însăși, ce să mai vorbim de politică sau de democrație, să fim serioși!).
Cîtă enormă fraudă e în fraza ”sănătoși să fim, că restul…”! Cît de toxic e să crezi că dacă ai sănătate, ai tot, că ”e mai bună decît toate”. Cît de patetic e să te uiți înapoi și să vezi un lung șir de ani în care ai fost beton armat și totuși, prins cu altele, nu te-ai dus să înoți, de pildă, deși fericirea pură e uneori jumătatea de oră în care te simți imponderabil la suprafața apei în care se reflectă soarele de la amiază. Cîți oameni vîrstnici, nemaivorbind bolnavi, așa cum în mod evident era vecina mea de salon, își fac bocceluța și se duc să înoate, își oferă, cît timp se mai poate, această mică neprețuită plăcere (a cărei pierdere o deplînge împăratul Hadrian la începutul faimosului roman)? Sau cîți înfruntă frigul, ca Mihai Șora, sfidînd, cu cea mai nobilă și delicată indiferență, cu discreție și chiar cu umor, propria vîrstă?
Îmbătrînim deci, încovrigați asupra unei sănătăți pe care ne-o dorim unii altora ca pe cel mai de preț tezaur, cu care apoi nu facem mai nimic, de frică să n-o pierdem. Nu riscăm în general nimic, mai ales nu riscăm să supărăm pe cineva. Dacă o facem, riscăm să stricăm echilibrul. Echilibrul social, dar și propria sănătate. Aia mintală, căci se știe, supărările somatizează. Nu mai departe de acum cîteva zile o cunoștință pe care se pare că am agresat-o cu o postare pe facebook, mi-a transmis cît de bolnavă e, ce febră are, cum nu se poate ține pe picioare etc. Am crezut la început că are gripă, mai aveam puțin și-i uram sănătate, noroc că totuși am așteptat să văd ce mai zice, nu m-am repezit cu politețea. (Nu mi-am pierdut totuși complet instinctele românești, nu sînt încă spontan ridicolă, cum sînt în general străinii superficiali cu românii abisali). Nu, nu avea gripă, avea o boală misterioasă cauzată de vorbele mele ”nedrepte”. Ce să mai vorbim de demnitate, de bun simț și de alte abstracțiuni, cînd ea aproape că trăgea să moară din cauză de nedreptate comisă de subsemnata. Pui orice problemă morală în perspectiva bolii și ai dinamitat-o pe vecie. Numai unul fără inimă ar insista!
Tot așa mi s-a întîmplat acum vreo 20 de ani cînd am scris despre un faimos scriitor care comisese un roman execrabil, respectivul a vomitat de supărare și îmi aduc aminte și acum ședința de la România literară în care mi s-a povestit cu lux de amănunte cum se întîmplase procesul emetic. Cînd am încercat să glumesc zicînd că poate era de la vreo beție, respectivul fiind cunoscut ca degustător, a fost limpede că sînt un om rău, fără inimă și periculos. Tot acolo, în acea adunare selectă, eram mereu, dar mereu faultată de o doamnă respectabilă căreia nu i se putea răspunde în nici un fel pentru că avea cancer. Înduram ironii după ironii mută ca o lebădă, deși cred că ea, care nu era un om prost, ar fi suportat o ripostă, ba poate chiar i-ar fi plăcut să vadă că-i răspund, că nu sînt o tinerică cu părul creț care doar zîmbește tîmp. Dar presiunea socială din jur îmi cenzura orice tentativă. Cum să-i răspunzi dacă, săraca, are cancer? Nu-și dădeau seama că exact această protecție o jignea mult mai rău decît ar fi putut-o face vreo vorbă de-a mea. Un om bolnav e tot un om. Un om bolnav demn rămîne un om demn, iar unul ticălos, un bolnav ticălos.
Ipohondria românească e o chestie care se extinde, care iese din spațiul privat al sănătății fizice individuale. E o frică generală, de care nu se scapă probabil niciodată de tot, nici după zeci de ani de trăit pe alte meleaguri, nici după terapii îndelungate și costisitoare, nici după dureroase autoscopii. Dar se atenuează, se domesticește, se poate ține în lesă, ba chiar, cu multă stăruință, se poate transforma în valoare artistică, moștenirea blestemată poate deveni o trăsătură interesantă pentru un public neobișnuit cu subtilitățile nevrozei. Tu, ca individ, începi să vezi că ceea ce contează e tocmai restul, ce rămîne după, ce faci cu. Începi chiar să crezi, poate nu cu totul, ironia tot își mai arată rînjetul ei est-european, dar totuși începi să înțelegi că un om în scaun cu rotile poate fi fericit, ba chiar mai fericit, mai împăcat, mai armonios decît cel mai sănătos și fălos și musculos compatriot, decît cel mai neînfricat mafiot român care nu pronunță cuvîntul cancer, care bate în lemn și se grăbește să-ți spună că doar sănătate să aibă, că restul se rezolvă. El, acest ceafă-groasă, n-a auzit și nici nu vrea să audă că:
”It seems to me that it is not the earthquake, the flood or the cancer that makes life intolerable, horrible as those events appear. We seem capable of withstanding natural disaster, even of responding to that disaster in an honourable and decent manner. It is rather the pointless suffering that we inflict upon each other – our evil – that makes life appear corrupt beyond acceptability; that undermines our ability to manifest faith in our central natures.” (Jordan B. Peterson, Maps of Meaning, 1999)
Pe el nu-l interesează asemenea lucruri, cum zicea un politruc în Gazeta literară din anii 60, ”cu asemenea subtilități noi nu avem nimic în comun”. Ba chiar ne insultă. Doar el, individul ăsta, cu care desigur, noi nu avem nimic în comun, îți va spune încă o dată, în caz că n-ai înțeles: Sănătate, că-i mai bună decît toate! În secunda în care ești de acord cu el (și cum să nu fii de acord?), cumva te-ai făcut frate cu dracul. Dacă sănătatea e primordială, iar de restul nu prea ne pasă, deja ai semnat pactul, fără să știi. Deja ai renunțat la ”rest”, adică la tot ceea ce înseamnă viața pur și simplu, de azi, de acum, la micile gesturi care sînt doar ale tale, care depind de tine, ca dusul la piscină, ca riposta de orice fel, ca atitudinea, ca demnitatea, ca loialitatea față de ceva de dincolo de interesul tău imediat… Restul. Acele ”toate” între care sănătatea pare să fie campioana absolută, dar fără de care rămîne ea însăși fără nici un sens. Inutilă.
Dacă sănătate nu e, nimic nu e, s-ar traduce pe românește vorba biblică. Uitînd că în intervalul care rămîne între o sănătate oricum fragilă, precară, tranzitorie, ca existența însăși, și nimicul de după, mai există acel rest. Restul care e viața pur și simplu, cu care poți face ceva, cît de mic, sau poți să nu faci nimic, așteptînd inevitabilul, perpelindu-te de grijă și luîndu-ți, obsesiv, tensiunea. Trăind ca un animal fără mofturi morale, cerșind o stare de echilibru a propriilor efluvii și atît.
După ce ne-am urat unii altora multă sănătate, pe românește, ce facem cu restul? Acest rest rămîne la fel de patetic ca în ultimii șaptezeci de ani. În acest rest încap toate enormitățile românești, toate neîmplinirile, toate lașitățile, de la viața mică, individuală, la cea largă, socială. Frauda generalizată, răstălmăcirea cea mai groasă, neadevărurile cele mai năucitoare. Totul. Orice. Sănătoși să fim. De restul ne ocupăm mai tîrziu, adică niciodată.
